#povestidecuraj: Maica de la schit

de Claudia Ilinca

Călătorule, dacă vreodată Dumnezeu îți va călăuzi pașii spre zona Buzăului și Vrancei, abate-te din drumul tău și, între Rîmnicu Sărat și Dumbrăveni, ia calea comunei Slobozia Bradului. Aşezată într-un peisaj pitoresc, într-o pădure de tei bătrâni, Mănăstirea Rogozu își așteaptă de mai bine de 360 de ani credincioșii. În curtea mănăstirii, lângă biserică, vei găsi o cruce mică, de metal, care nu atrage atenția nimănui. La umbra acestei cruci a Mântuitorului, pe care L-a iubit din toată inima ei, se odihnește maica Versavia Bâdea, una dintre starețele schitului, devenit între timp mănăstire.

Voica Bâdea (numită maica Versavia după tunderea în monahism) s-a născut în comuna Racovițeni, județul Buzău, într-o familie de țărani credincioși, care a fost binecuvântată cu cinci copii. Unul dintre frații ei, Ion Bâdea, a murit în Primul Război Mondial, lăsând în urmă o văduvă de nici 22 ani și trei copii, dintre care a supraviețuit unul singur: străbunica mea – mamaia Fănița.

Iubind mai mult calea ascetică, tânăra Voica a luat decizia de a se călugări la Schitul Rogozu, aflat la 30 km de satul ei natal, unde în acei ani viața monahală era înfloritoare. Astfel, perioada comunistă o găsește pe maica Versavia ca stareță a acestui locaș. În anul 1960, în urma Decretului 410/1959, mănăstirea a fost închisă, iar cele 100 de monahii care locuiau aici, risipite pe la alte schituri sau obligate să se retragă din monahism.

Nespusă a fost durerea maicii să își vadă fiicele duhovnicești plecând. Însă ea a rămas singură, singurică în mănăstirea ei dragă mai bine de 30 ani, rugându-se în chilia ei pentru toți, îngrijindu-se de grădină, de mormintele maicilor și coborând în Slobozia Bradului pentru a participa la slujbă. Mai mult decât atât, pe un teren din comună, primit, maica a ridicat o căsuță pe care a dăruit-o unei familii tinere foarte sărace.

În urma cutremurului din anul 1977, biserica a necesitat serioase lucrări de consolidare. Neobosita maică venea pe jos în meleagurile natale, umblând prin sate să strângă materiale pentru reparația bisericii și refacerea picturii. „Oamenii îi dădeau, tataie, ce aveau prin gospodării. Nu aveau bani, că erau săraci, dar îi dădeau grâu, porumb, ce aveau. O ajutau, că o știau de mică mulți și știau că lucra la biserică. O ajuta câte o rudă să le ducă pe toate cu căruța la schit”, îmi povestește bunicul meu, cu multă emoție.

Maica nu și-a uitat nici rudele după sânge, trecând ori de câte ori putea pe la surorile sale, dar și pe la văduva fratelui său, care stătea acum cu familia fiicei sale, mama bunicului meu. Îi întărea mereu în credință și îi bucura cu prezența ei. „Ne pomenea pe toți, zi de zi; pentru toți se ruga maica în toți acești ani. Venea pe la noi și mămica îi dădea sărindar. Pe atunci nu se făceau ca astăzi, și la sate și la orașe, doar la mănăstiri.” își amintește bunicul.

Cu ajutorul maicii, mănăstirea a fost redeschisă în anul 1990, iar astăzi, în obștea acesteia, se nevoiesc în jur de cincisprezece maici. Maica Versavia a trăit acest moment fericit, iar în anul 1992, după o viață dedicată lui Dumnezeu și slujirii aproapelui, s-a mutat în cereștile lăcașuri.

Am încredințarea că Dumnezeu i-a spus și ei, precum în pildă: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.”

Sunt convinsă că maica continuă să se roage pentru noi, cei dintr-o rudenie cu ea…

„Tataie, dacă Dumnezeu o îngădui să treacă epidemia asta, poate mergem la vară până la mănăstire, la mormântul maicii, că sunt bătrân de acum și eu.”
„Mergem , tataie, dacă ne ajută Dumnezeu!”

Mamaia Fanita, bunicul meu si doua dintre surorile lui

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *